În calitate de creștin nu pot să mă identific cu toate faptele atribuite creștinismului de-a lungul timpului, chiar dacă musulmanii sau ateii încearcă să judece creștinismul ca un tot unitar. Creștinismul adevărat are ca model credința apostolică și se raportează mereu la cele 27 de cărți ale Noului-Testament. Există multe evenimente istorice ale bisericii la care nu subscriu, ca de exemplu; cruciadele, inchiziția, persecuțiile, sau chiar alipirea bisericii la structurile imperiului Roman.
Cei mai înverșunați critici ai bisericii trebuie să fie onești și să recunoască că cei persecutați și umiliți de-a lungul secolelor au fost adevărații creștini și nicidecum cei care au condus lumea în numele lui Dumnezeu, când de fapt ei erau niște dregători îmbrăcați în haine bisericești.
Uneori trebuie să fiu onest și să recunosc că nu subscriu la anumite convingeri adoptate de marea majoritate a penticostalilor (mișcare din care fac parte). Spre exemplu sunt adept al non-rezistenței. CONSIDER că biserica nu ar trebui să se implice în conflicte armate nici măcar la presiunea statului. Nu subscriu nici la ierarhia bisericească. Consider că modelul de conducere al Creștinilor după Evanghelie este cel mai aproape de „începuturi”, deși am impresia că nici ei nu vor mai rezista mult fără o reașezare a lucrurilor, adică vor fi presiuni din rândul lor să accepte o regândire a conducerii bisericii după modelul celorlați evanghelici. Personal nu cred că ar trebui să fie diferențierea cler-laici, însă din păcate penticostalii au adoptat în ultimii ani o strategie care evidențiază această diferențiere. Hainele pastorilor la botezuri arată poziția lor față de „restul”.
Cu toate că evanghelicii au avut reputația de oameni ai bibliei, orice mișcare a avut urcușuri și coborâșuri. Nu de puține ori în plin declin spiritual al unei mișcări s-au născut alte mișcări, acestea fiind un răspuns natural față de neputința clerului de a găsi soluții viabile de înnoire spirituală.
Apariția penticostalismul a fost privit cu mult scepticism de către marea majoritate a denominațiilor evanghelice de la începutul secolului 20. Lăsând la o parte prejudecățile, astăzi din orice perspectivă ai privi, penticostalismul a fost o mișcare extraordinară de înnoire a evanghelicilor.
Astăzi la peste un veac de la marile treziri spirituale, când tot ce ține de religie merge în declin, când oamenii își neagă rădăcinile creștine și identitatea, în Europa ar fi necesară apariția unei mișcări de înnoire spirituală. Nu cred că am avea nevoie de o nouă denominație evanghelică, avem deja destule, ci de o înnoire a celor existente.
Poate vă întrebați: la ce ne-ar folosi o asemenea trezire? Curentul cesaționist și-a diminuat mult influența, penticostalii și carismaticii s-au dezvoltat enorm mai ales în America Latină, Asia și Africa, care ar fi utilitatea unei asemenea mișcări?
Personal cred că, oricât de bine am sta teoretic, în practică, cel puțin în Europa, influența evanghelicilor este nesemnificativă. Și poate există mii de motive de ce au ajuns europenii unde au ajuns, amintesc doar câteva motive curente care au pus stăpânire pe Europa: hedonismul, materialismul și imoralitatea. Lupta de clasă așa cum face biserica ortodoxă are limitările ei. Oricât de bine ne-am asigura prin legi că homosexualii nu conduc interesele unei națiuni, mai târziu sau mai devreme răul va produce stricăciuni ireparabile. Tocmai din acest motiv evanghelicii nu ar trebui să fie niște militanți înverșunați care mereu să demonizeze răul de parcă asta ar fi unica soluție, ci să se roage pentru o mișcare de înnoire spirituală.
Privind în trecut putem învăța încă ceva. Evanghelicii care s-au rugat pentru trezire în trecut au fost motivați și de necazuri. Au fost destule crize sociale înainte de 1904 în Țara Galilor. Nici pe vremea lui John Wesley nu erau lucrurile roz. Deci să nu uităm că și necazurile contribuie la apariția trezirilor spirituale, dacă slujitorii direcționează frustrările și dezamăgirile adunărilor către o viață de rugăciune pentru trezire.
Înnoirea spirituală nu numai că este o necesitate pentru orice mișcare evanghelică din când în când, ci este și un „must” pentru generația tânără. Este mai ușor să postezi zeci de link-uri pe zi decât să te rogi, este mai ușor să-ți pierzi vremea urmărind presa, noutățile internaționale, tendințele modei decât să te rogi. Este greu să renunți la tot ce-i lumesc și să-L cauți pe Dumnezeu, mai ales atunci când cei mai mulți aleargă după cele materiale. Mii de evanghelici postează din oră în oră tot felul de nimicuri pe facebook sau pe alte rețele de socializare, mă tem că tinerii au impresia că pot schimba mai multe cu facebook-ul decât ar putea schimba Dumnezeu. Mă tem că prea puțini tineri care aparțin generațiilor de evanghelici de după 90 conștientizează dificultățile care ne stau înainte. Tocmai de aceea cred și îndemn tinerii să se roage pentru o trezire, o trezire care va aduce o mare înnoire spirituală.