ARTICOLE

De ce nu mai dorești să ai părtășie cu biserica locală? Motive posibile.
În generațiile trecute părtășia la evanghelici era considerată foarte importantă. Asta poate și din cauza faptului că regimul comunist restricționa adunările publice, conform politicii de stat. Era un fel de contra reacție, cu cât se interzicea ceva, cu atât îți doreai mai mult să ai acel lucru. În vremuri de libertate, interesul pentru părtășia bisericii a scăzut dramatic. Este greu să te disciplinezi, să fii de fiecare dată la întâlnirile bisericii. Fiecare dintre noi este prins cu problemele vieții. Avem multe justificări. Există și un adevăr că obiceiul de a merge la fiecare întâlnire produce un fel de formalism rigid, devii inflexibil și chiar te consideri mai important decât alții care nu participă.

Mersul la adunare poate deveni un obicei plictisitor, dar este necesar. Este o formă de disciplină spirituală. Acolo este locul unde ți se reamintește despre adevărurile bibliei și găsești o comunitate care discută despre Dumnezeu, mântuire, iad, veșnicie etc. Nu se întâmplă acest lucru la birou sau pe şantier, decât ocazional. Tocmai de aceea, adunarea credincioșilor este necesară și importantă. Știu că unii spun că ne putem închina acasă, dar ne închinăm și la biserică cu toții, deci aici avem un alt nivel de părtășie (în trupul lui Hristos). Tinerii evanghelici trebuie să înțeleagă că fără părtășia bisericii este puțin probabil s-o scoată la capăt. Știu că este la modă astăzi să te consideri creștin fără biserică, se te consideri penticostal fără să fi experimentat puterea Duhului Sfânt, însă nu așa a fost la începuturile bisericii, atunci când ucenicilor li s-a dat numele de creștini.

Avem de a face cu un curent de secularizare a creștinismului. În plus, vin mulți predicatori din occident care spun surorilor noastre că nu este important să fie decente, nu este important să poarte capul acoperit etc. Noi nu știm să apreciem pe cei care au curajul să țină mărturia lui Hristos în societate. Ar trebui să apreciem fetele care poartă batic și se îmbracă decent în școli şi în facultăți, sau chiar la locul de muncă. Ar trebui să apreciem pe tinerii care merg regulat la adunare, care își păstrează viața curată. Dar când se predică că aceste lucruri nu sunt decât un formalism, tinerii abia așteaptă. Și care este rezultatul: tineri care vor renunța gradual la părtășie și în cele din urmă vor abandona credința.
Activism cu părtășie minimală. Există frați care sunt activi în evanghelizare sau în diverse activități sociale dar nu au părtășie cu o biserică locală. Bisericile lipsite de viziune devin inactive în timp. Dacă ai o fire activă și înțelegi chemarea de a face ceva, ești tentat să abandonezi restul comunității și să mergi pe cont propriu în lucrare. În comunitățile mari nu se v-a sesiza nimeni de lipsa ta. Însă spiritual te poți pierde. Fiecare lucrător activ trebuie să aibă parte de părtășie și rugăciune colectivă. A fi singuratic nu este o model nou-testamentar, ci mai degrabă acest tip de comportament aparține profetului respins și izolat așa cum se întâmpla în vechiul-testament, acolo unde omul lui Dumnezeu se afla mereu în conflict cu propriului popor. De la un timp vei simți că nu mai aparții aproape deloc comunității în care ai crescut spiritual.
Prea ocupați. Standardul de viață se ridică de la an la an. Viața inspirată după modelul vedetelor de la Hollywood a cuprins inima multor tineri. Facebook-ul este plin de poze în care surorile noastre își etalează coafura, hainele, machiajul etc. Se vede cât de mult tânjesc unele femei după viața din filme. Pe lângă indecența și artificialul lor, unele adaugă și citate sau sfaturi spirituale, la prima vedere pare că au şi ele o misiune pe internet. La nunțile noastre se face multă concurență, sunt multe fițe și se aruncă cu bani. Viața devine o cursă de șobolani pentru a te ridica la un standard pe care creștinii ar trebui să-l condamne, și nicidecum să-l îmbrățișeze. Adoptând un stil de viață fițos, multe familii aleargă mult după bani, de aceea părtășia frățească nu se mai regăsește pe agenda lor încărcată. Bogăția și sărăcia despart oamenii de la părtăşie. Dacă devii bogat nu te vei simți confortabil în rândul celor mai săraci și nici ei nu se vor simți prea bine în prezența ta. Așadar vei avea un motiv în plus să te izolezi sau alții se vor izola de tine din cauza complexului de inferioritate.
Păcatul. Biblia spune că păcatul ne desparte, și practic vorbind fiecare am experimentat acest lucru. Atunci când păcătuim nu mai simțim nevoia de a merge la părtășie. Simțim că e mai bine să fim singuri, că este mai bine să evităm frații, acest lucru te poate motiva să renunți la restul comunității. Este mai sănătos să ne mărturisim şi să mergem mai departe decât să avem un renume intact dar să stăm izolați.

Predicatorii plictisitori. Senzația că nu mai ai ce învăța din predici apare inevitabil de la un timp, mai ales când predicatorii nu se pregătesc şi au aceleași predici de ani de zile. Cred că aici o soluție este implicarea generației tinere în ciuda piedicilor pe care le vor întâmpina. Eu personal îmi aduc aminte de multe ori cum mi-au întors ideile pricipale din predica mea, nu aş vrea să spun din ce motive au făcut-o cei care au urmat după mine, dar uneori trebuie să fii pregătit şi să nu fii prea dezamăgit încât să renunţi. Să ştiţi că este foarte descurajant când te umileşte cineva în faţa unei audienţe numeroase. Ştiu că există mulţi tineri dezamăgiți de calitatea predicilor celor în vârstă, dar dragi tineri, voi v-aţi pregătit să luaţi responsabilitatea predicării? Uneori necesită multă muncă şi rugăciune, şi poate de ce să nu recunoaștem este mai uşor pe facebook, la mall, la sala de culturism, la saună, la un fotbal, la pescuit etc.

Plecatul în străinătate. De când plecatul în străinătate a devenit sport naţional, mulţi evanghelici au ajuns în locuri unde nu există biserici locale evanghelice în limba maternă, ori dacă există în marile oraşe, sunt foarte aglomerate. Aşa că unii s-au dezobișnuit să mai meargă la părtășie. Cunosc destule cazuri de acest fel, avem inclusiv în familie. Poate vă vine greu atunci când veniţi în ţară să mai daţi pe la o biserică evanghelică, însă nu evitați să mergeţi, mai ales că uneori prea puţini vă mai cunosc dar poate vă reaprindeți spiritual şi vă reînnoiți angajamentul de a-L urma pe Domnul Isus.

Inactivitatea generală din biserică şi simțământul inutilității. Un număr mic de oameni slujesc în cadrul părtășiilor locale, asta poate fi şi vina lucrătorilor care ţin prea mult la amvoane şi doresc să controleze totul, însă fiecare tânăr este bine să se pregătească pentru slujire, pentru că Dumnezeu este cel care deschide uşi, în cazul meu s-a întâmplat în exterior, momentan sunt mai mult printre romi. La ei nu există atâtea pretenții, mă simt mai util :).

Boala. Mulți oameni se plâng că nu pot participa la părtășie din cauza unor afecțiuni de sănătate. Şi eu am avut perioadă când m-am simţit destul de rău şi nu aş fi vrut să fiu numit să fac ceva. De aceea, tendinţa mea naturală a fost să mă izolez, dar am depăşit în cele din urmă momentul. Dacă nu te simţi foarte rău şi dacă mai lucrezi în timpul săptămânii, nu încerca să stai duminica acasă, vino la adunare, nu trebuie să stai tot programul la părtăşia bisericii, stai cât poţi apoi te retragi. Bolnav şi izolat ţi se va face şi mai rău. Mi s-a întâmplat atunci când mă simţeam rău să stau lângă un frate foarte palid. La sfârşitul programului am dat mâna cu el şi l-am întrebat cum se simte. Omul şi-a descărcat sufletul, iar la urmă a dat mâna cu mine, mi-a mulţumit că l-am ascultat şi s-a urcat la cineva în maşină. După câteva luni a plecat la Domnul. Exemplul lui m-a încurajat mult, era în vârstă, bolnav şi persecutat oarecum în familie (pentru că era singurul evanghelic din familia lui), şi, nu renunţa să participe la programele bisericii, şi mulţi tineri sănătoşi nu participă la părtăşiile frăţeşti decât ocazional.

Super-spiritualitatea. Au existat şi vor exista curente care susțin că biserica locală este atât de decăzută încât este mai bine să te retragi. Am cunoscut asemenea cazuri. Între penticostali există o mișcare dizidentă care promovează asemenea idei. Personal cred că există tendințe nocive care afectează de multe ori bisericile locale şi nu întotdeauna se i-au măsurile ce se impun, uneori există situații care nu se pot rezolva peste noapte, iar oamenii care doresc să trăiască o viaţă sfântă nu văd nici o ieșire din situația creată decât izolarea lor şi a familiei. În aceste familii se cultivă o critică exagerată la adresa bisericilor locale penticostale sau evanghelice. Şi totuși practica a dovedit în timp că multe familii de acest gen au parte de eșecuri asemănătoare de care au parte şi unele familii din bisericile evanghelice. Acești frați ar putea contribui mai mult cu rugăciuni şi cu mărturia vieților lor decât cu izolare şi critică, care de multe ori se întoarce asupra familiei lor.

Da, părtășiile noastre pot fi plictisitoare, dacă tu şi eu nu ne aducem contribuția la ele, dacă nu ne pregătim pentru părtășie, dacă nu ne rugăm, dacă mergem doar ca spectatori, dacă le vom transforma în locuri de etalare a hainelor, machiajelor, mașinilor sau a talentelor. Dacă fiecare vom merge cu simțământul că Domnul trebuie să fie prezent în mijlocul nostru, fiecare ne vom simți mici, ne vom smeri, ne vom iubi şi vom dori să facem mai mult pentru Împărăția lui Dumnezeu şi pentru aproapele nostru, iar ca rezultat vom avea o răsplată veșnică pentru că am investit în oameni.

Cât de greu este să te smerești!
Ce am mai învățat din misiune. Azi am fost din nou la Capu-Codrului la o comunitate de romi. De multe ori mergem printre oameni și din discursurile unora dintre noi reiese că avem soluții pentru problemele lor…. Și totuși, atunci când încerci să te pui in pielea lor dobândești o altă perspectivă.
 La o casă era o femeie care avea trei copii bolnavi, nu avea bani, nu avea medicamente. Mă gândeam la copiii noștri când erau mici și bolnavi, la soția mea, la condițiile noastre, la accesul la igienă, la spital, la medicamente etc. Femeia ne-a mulțumit din tot sufletul că am venit prin satul lor. Și a mai adăugat: de când veniți prin satul nostru poate își va îndrepta Dumnezeu fața spre noi, poate se va mai schimba ceva…. Mă uitam la casa lor, la sărăcia lor lucie…. Un câine slab a venit la sacul nostru cu alimente și ar fi vrut să se înfrupte din el. Cineva l-a alungat rapid, era așa de slab și de flămând. Mă gândeam la faptul că mulți câini de-ai noștri trăiesc mult mai bine decât oamenii cărora le vorbim noi despre dragostea lui Dumnezeu. Hm, și mă mai gândeam la nunțile noastre, la îmbuibările, la câte risipim inutil.
Avem o mie de motive să-i judecăm pe cei săraci și marginalizați și totuși suntem incapabili să ne gândim doar la un singur lucru: dacă am fi noi în locul lor? Uneori văd oameni care dorm noaptea pe stradă, murdari, săraci, abandonați, oameni care au avut nefericirea să ajungă în orfelinatele din România în anii 90. Erau copii de aceiași vârstă cu mine sau apropiată. Ce destine diferite, ce vieți terfelite de sărăcie, mizerie. Doamne cât de greu este e să ne smerim!
Pericolul atașării de lumea materială

Creștinismul a avut momente de glorie de-a lungul timpului, dar și momente de decădere prelungită. Momentele de glorie sunt ușor de recunoscut, iar noi creștinii contemporani în momente de luciditate spirituală idealizam trecutul glorios al bisericii și detestam trecutul decadent. Totuși, recunoscându-ne oarecum propriilor eșecuri din prezentului bisericii, prea puțini dintre noi mai avem curajul să sperăm că biserica va trăi în timpul existenței noastre efemere, din nou acele momente de glorie.

Există și o explicație destul de simplă. În primul rând putem avea o teorie foarte frumoasă dar să fim foarte departe de ea în viața de zi cu zi. De ce nu trăiește biserica contemporană acum momente de glorie? Simplu, trăim prea mult legați de lumea fizică și prea departe cu inima de Împărăția lui Dumnezeu.

Toate momentele de glorie ale bisericii pot fi asociate cu marile treziri spirituale, cu marile companii de evanghelizare în care se oamenii întorceau la Dumnezeu cu miile, cu alte cuvinte, omenirea din acele vremuri nu puteau ignora existența bisericii.

Omenirea de azi ignoră existența bisericii în multe zone ale lumii unde biserica a schimbat societatea din temelii în secolele trecute, fie că vorbim de continentul european, african sau asiatic.

Epoca în care trăim astăzi pune un mare accent pe lumea materială în care omul modern își poate construi o mică împărăție a confortului. Banii combinați cu tehnologia oferă omului modern ideea că poate trăi dependent total de lumea materială, omul uitând faptul că lumea materială nu poate funcționa fără legile naturale date de Dumnezeu.

Pentru a trăi cât mai bine, creștinii uită de sacrificiile cerute de Cuvântul lui Dumnezeu pentru a răspândi mesajul Împărăției lui Dumnezeu și trudesc din greu pentru a-și construi lumea lor care să le ofere cele mai bune condiții de viață.

Bogăția nu este singurul lucru pe care lumea materială îl poate oferi omului, ci și faima, plăcerile, divertismentul etc. Din nefericire, mulți creștini trăiesc cu aceleași idealuri: bogăție, faimă, plăceri, divertisment etc. Rețelele de socializare sunt pline de creștini care își popularizează avutul lor, care nu le este rușine să-și expună trupurile îmbrăcate ostentativ în haine extrem de scumpe, casele și mașinile scumpe. Pentru a trăi la un asemenea nivel, mulți creștini nu își plătesc taxele, nu își plătesc angajații în mod legal, își înșală partenerii de afaceri etc. Alții locuiesc ani de zile în străinătate despărțiți de familie pentru a a-și aduna bogăția și faima cerute de societate contemporană.

Tributul pe care societatea ni-l cere să ne conformăm la standardele ei, ne obligă într-o mare măsură să renunțăm la sacrificiile în favoarea Împărăției lui Dumnezeu.

Teologia Noului Testament pune mare accent pe renunțare. Fiecare pas în creștinism îi cere omului să renunțe la păcat în favoarea pocăinței, să renunțe la mândrie în favoarea smereniei, să renunțe la bogăția materială în favoarea bogăției spirituale, și lista poate continua. Epoca pe care o parcurgem acum este atât de marcată de materialism, unde averea a devenit ținta celor mai mulți chiar și dintre evanghelici. Mulți tineri evanghelici nu au răbdare să termine liceul să plece în străinătate.

Materialismul produce o nouă gândire în rândul evanghelicilor chiar dacă textele biblice ne modelează gândirea în direcția renunțării, tensiunea dintre curentul vremii și învățăturile biblice produc prea puțini câștigători de comori spirituale și foarte mulți căutători de comori efemere.

Așadar, în principiu conformismul materialist ne marchează aproape definitiv viața creștină în direcția celor mulți pentru că nu prea avem curajul să fim cu adevărat diferiți de lume. În primul rând ne răstoarnă prioritățile cerute de învățăturile biblice, apoi în al doilea rând ne încătușează inima în lumea obiectelor materiale. Cu timpul, devii sclavul obiectelor pe care le deții, cu cât deții mai multe, îți trebuie mai multe resurse să le întreții, să le înlocuiești, să le administrezi etc. Orice test biblic în sfera renunțării devine o mare povară. Cum ai putea să asculți de Dumnezeu să părăsești lumea ta pentru Împărăția Sa? Cum ai putea să mergi mai departe pe calea Lui, dacă ești mereu ocupat cu atâtea lucruri? Cum ai putea să mai vezi cerul când te uiți așa de mult jos? Cum ai putea să te califici de a primi ceea ce nu-i al tău când întotdeauna ai reușit singur și egoist să aduni așa de multe pentru mica ta lume și pentru binele tău?

Să-ți impui anumite limite de sărăcie este cu totul deplasat în aceste vremuri chiar și pentru creștinul evanghelic care este familiarizat cu cele mai profunde învățături biblice. Ascutăm predici despre renunțare însă chiar și mulți lideri spirituali ai bisericii sunt legați de lumea materială la fel de mult precum ceilalți.

Mă întreb deseori dacă ar fi Domnul astăzi în mod fizic printre noi așa cum a fost acum 2000 de ani, și ne-ar cere să renunțăm la cele materiale cum le-a cerut apostolilor, câți dintre noi am pica testul la fel ca tânărul bogat din evanghelii? Oare nu cumva inclusiv cei care îl denigrăm de la amvoane?

Din nou în Oltenia
Nu am scris de mult un jurnal de misiune. De fapt, am scris destul rar în ultimul timp. M-am gândit să împărtășesc puțin cu cititorii mei ceva din ultimele experiențe din Oltenia. Cei drept nu am plecat cu toată inima, aveam planurile mele. La insistențele un frate colaborator, eu și Ovidiu Biciușcă ne-am alăturat unei echipe de misiune de suceveni din Londra, veniți voluntari pe meleagurile Olteniei.
Sediul Misiunii Agape din Valea Mare, Vâlcea

Am ajuns dimineața după o noapte nedormită. Fratele care ne-a dus îi plăcea viteza. El dorea să ne ducă cât mai repede, însă pentru mine o astfel de călătorie mă obosește grozav. Ajunși la sediul misiunii unde eram cazați am găsit o puzderie de oameni veseli, probabil că cei mai mulți erau sangvini ori cei care dominau discuțiile reușeau bine să-i scoată pe introvertiți din mediul lor.

Erau îngrămădiți într-un hol la o masă lungă. După micul dejun cu greu am găsit și noi un loc unde să ne odihnim, bineînțeles după ce s-a dus fiecare în treaba lui. După amiază s-a organizat o evanghelizare la Biserica Penticostala Sfânta Treime din Râmnicu-Vâlcea. Ni s-a dat sarcina să mergem pe străzile orașului și să împărțim invitații. Am observat că oltenii, din politețe nu spuneau „nu” însă „da-ul” lor era tot „nu”. Deși părea că nu vine nimeni, în final au venit ceva oameni. La sfârșit programului, oltenii din biserica locală ne-am omenit cu multă mâncare, zic eu care încerc să mănânc cât de cât cu măsură, mai ales seara.
Evanghelizare în Valea lui Stan

A doua zi, am mers într-un sat de țigani rudari numit Valea lui Stan. De mult nu am văzut un sat așa de plin de viață. În ciuda sărăciei vizibile, oamenii ne-au primit cu multă bucurie. Oamenii au stat de vorbă cu noi, au fost tineri care și-au mărturisit eșecurile și au spus că doresc să facă o schimbare în viața lor. Satul era cumva împărțit în două de un pârău. Dincolo de pod, mai aproape de capătul satului locuiau cei mai săraci oameni din sat.

Meșteșugari rudari în Valea lui Stan

Acolo am găsit și ceva meșteșugari care confecționau măturoaie, alții cozi pentru topoare sau pentru alte unelte. Oamenii se plângeau că legile silvice aplicate cu strictețe le interzic accesul la lemne de foc mai ales pentru comercializare, din această cauză mulți rudari au trebuit să plece în țările nordice la cerșit. Cei care nu și-au permis să plece trăiesc în case dărăpănate în sărăcie și mizerie. Frații din Londra au cântat, și ulterior, fratele Daniel Sepciuc a predicat din Cuvânt.

A treia zi am fost în Crețeni, un sat de rudari în apropiere de Drăgăsani, Vâlcea. În drum spre sat am avut o tamponare destul de gravă, deși nimeni nu a fost rănit, una dintre cele două mașini implicate a fost grav avariată și a trebuit remorcată. Am ajuns cu puțină întârziere în sat. În spatele satului se vedea digul masiv al râului Olt. Imediat am mers prin sat să chemăm oamenii.

Programul organizat pentru copiii din Crețeni

Deși nu era aceiași atmosferă ca la Valea lui Stan, copiii au venit la program în număr destul de mare. După amiază, înainte să înceapă programul de evanghelizare pentru adulți a început să plouă torențial. Imediat apa a început să curgă din toate părțile. A trebuit să facem canale cu sapa pentru a dirija apa în alte direcții, altfel ne inunda în cort. Ploaia a continuat toată după amiaza, așa că eu îmi pierdusem speranța că oamenii o să vină la cort. Totuși, Dumnezeu a lucrat la inima lor și în ciuda ploii și a frigului, oamenii au venit la cort, însă au fost și împotriviri. În apropriere era un bar. Unii care se aflau sub influența alcoolului au încercat să ne tulbure, dar în cele din urmă ne-am continuat lucrarea.

Ajunși seara târziu la sediu misiunii, uzi și plini de frig, am mâncat și ne-am adunat cu toții la programul de seară. Ne-am rugat, am cântat și fiecare dintre cei ce trebuiau să plece au fost solicitați să spună câteva cuvinte. Ne-am despărțit cu greu, aveam multe de povestit, iar fiecare seară eram prea obosiți pentru a povesti. Frații din Londra au mai rămas, doar câțiva au venit la Suceava, așa că am venit cu ei. A fost o experiență plăcută să văd așa de mulți tineri implicați în misiune, mai ales că cei mai mulți erau de loc din localități sucevene. Am înțeles că grupul lor organizează de două ori pe an astfel de turnee în Oltenia. Mulțumesc și pe această cale fraților pentru cazare și masă, transport dar și pentru oportunitatea de a sluji împreună pentru a duce mesajul evangheliei în țara noastră. Dumnezeu să fie slăvit pentru harul și protecția Sa.