Când recunoștința învinge suferința.

Când am ajuns la gară am sesizat că avem mult mai mulți oameni decât porțiile pe care le aveam pregătite. După un scurt mesaj pe care l-am împărtășit și apoi după rugăciunea unuia dintre frați, ne-am apucat să distribuim mâncarea. Printre cei cunoscuți au venit și mulți oameni noi. Mi-a atras atenția în mod special o femeie în vârstă care mergea destul greu. Am întrebat-o dacă este fără adăpost și i-am explicat că ajutorarea noastră este cu precădere pentru cei care trăiesc pe stradă.
– Nu, mi-a răspuns ea, dar dacă ați putea să-mi dați și mie ceva de mâncare aș primi, că abia la noapte am trenul spre Mediaș. Nu știu cine m-a întrerupt și am pierdut firul discuției cu ea. La final mi-a povestit că a fost la doctor însă nu l-a găsit, și că are acasă un fiu care este dependent de dializă. Era foarte mulțumită că ne-a fost milă de ea și i-am dat o porție de mâncare. Nu mi-a cerut bani, a zis că merge cu mila lui Dumnezeu și a oamenilor. De obicei nu dăm bani oamenilor pentru că ar trebui să mergem cu mulți bani la gară, însă aveam la mine ceva mărunt și i-am dat pe toți. Femeia a observat că i-am dat toți banii (deși era o sumă modestă) și mi-a zis:
– Domnul meu nu se poate să-mi dați toți banii, vă rog să luați o parte înapoi.
– Lăsați că nu-i problemă, mă descurc cu ce am pe card, i-am zis eu.

Rar mi-a fost dat să văd atâta recunoștință din partea unui om pe care îl ajuți cu puțin. E momentul în care recunoștința față de Dumnezeu și față de semeni se întâlnesc și trece peste zidurile suferințelor, e momentul în care vezi zdrobirea și resemnarea învinse de recunoștință și mulțumire, și te gândești: Doamne oare cum pot trăi unii oameni obișnuiți cu atâtea necazuri dar în același timp să fie atât de recunoscători! Astfel de momente nu le vezi întotdeauna la oameni, tocmai de aceea asemenea momente te schimbă, te face să te gândești cât de fragilă este viața umană în fața suferinței și a singurătății, iar ceea ce este valoros în om abia atunci se vede cu ochiul liber. Doamne, dă-ne o inimă plină de recunoștință față de îndurările Tale!

 

Marea Trimitere îngropată în Evul Mediu întunecat, de ce facem cu ea acum?

După ce a înviat din morți, Domnul Isus a accentuat destul de clar misiunea ucenicilor: evanghelizarea tuturor etniilor. Am putea spune că asta înseamnă muncă sigură până la revenirea Sa. În primele decenii după Înălțare, ucenicii au înțeles și făcut după cuvintele Domnului Isus. Dar după ce au trecut primele trei veacuri și biserica a fost recunoscută ca o instituție religioasă de prim rang în imperiului Roman, încet încet biserica și-a abandonat complet misiunea de a evangheliza alte popoare și alte grupuri etnice. Apoi au urmat veacurile de întuneric ale Evului Mediu. Biserica a îngropat Evanghelia. Până la Reforma lui Luther, mântuirea era monopolizată de bunăvoința bisericii. Au urmat alte mișcări de reformă prin Zwingli, Calvin și cea a Anabaptiștilor. Deci în total 4. Absolut toate cele 4 nu au redescoperit lucrarea darurilor Sfântului Duh din motive evidente: cei de atunci se temeau de abuzurile care s-au întâmplat de-a lungul vremurilor în Biserica Catolică. Așa că au dezvoltat teoria cesaționistă. Însă este evident că le-a mai scăpat ceva: mandatul misiunii la etniile neevanghelizate.

Catolicii în dorința de a combate mișcările de Reformă ale protestantismului au fondat mișcarea iezuită prin care voluntarii s-au angajat să trăiască în sărăcie, castitate și ascultare. Ei au fost cei care au ajuns în Filipine, America (Sud și Nord), India, China, Tibet etc. Au înființat școli, au învățat limba locală, au tradus materiale, au inventat alfabetul pentru cei care nu-l aveau etc. În anii de început au avut puțin succes mai ales în Asia, cu excepția Filipinelor.

Au trecut două veacuri de la reformă, până când bisericile protestante au fost trezite în ce privește evanghelizarea până la marginile pământului. Lucrul acesta s-a întâmplat în anul 1793, când Wiliam Carey a plecat misionar în India. După el au urmat alți misionari protestanți și așa a început mișcarea de evanghelizare a altor popoare.

Noi evanghelicii suntem moștenitori atât a anabaptiștilor, cât și a protestanților. În speță penticostalii sunt cei care au redescoperit botezul cu Duhul Sfânt și susțin că Dumnezeu nu a încetat să lucreze prin minuni așa cum spun protestanții (luteranii, calviniștii, prezbiterieni etc) dar și mulți neoprotestanți (ex. baptiști, creștini după evanghelie, menoniți etc), tocmai de aceea trebuie să nu îngropăm Marea Trimitere pentru că ea este strâns legată de lucrarea Duhului Sfânt, iar în al doilea rând nu trebuie să uităm că în ciuda saturației de informații în lumea modernă, există ÎNCĂ multe etnii care nu auzit de Domnul, nu au Biblia tradusă în limba lor și nu au o biserică locală.

Încerc să punctez câteva chestiuni care împiedică biserica penticostală să devină mai activă din punct de vedere misionar. În primul rând lipsa unei viziuni clare legate de sarcina transculturală a misiunii. Am întâlnit mulți frați cu multă râvnă pentru lucrarea misionară din țară dar când aud de alte popoare pur și simplu se blochează. Dacă cei care fac misiune au viziune limitată a lucrării, în mod cert vor limita pe alții care îi urmează.

Un alt lucru este materialismul. Auzim des expresia „lumea a treia!” cu referire la țările din Africa, Asia sau America de Sud. E ușor de identificat lumea întâi: Vestul, dar cine este lumea a doua? Lumea a doua sunt țările în curs de dezvoltare cum ar și România. Marea problemă este că noi cei care suntem în lumea a doua ne dorim să devenim precum cei din lumea întîi, ori asta ne ia din entuziasmul pentru evanghelie și ne canalizăm energia spre lucrurile materiale. Penticostalii din Bucovina care au de regulă familii numeroase sunt fără doar și poate cei mai mare exportatori de resurse umane în Occident, tineri care ar putea fi o mare binecuvântare pentru lucrarea misionară.

Al treilea lucru pe care îl consider o piedică majoră pasarea responsabilității altora. Mă refer aici la ideea care s-a vehiculat cum că e treaba străinilor să facă misiune. Ei (americanii) au bani, au resurse, au drumul bătătorit, să facă ei. Da, americanii au făcut și fac misiune, dar de ce nu și noi?