În generațiile trecute părtășia la evanghelici era considerată foarte importantă. Asta poate și din cauza faptului că regimul comunist restricționa adunările publice, conform politicii de stat. Era un fel de contra reacție, cu cât se interzicea ceva, cu atât îți doreai mai mult să ai acel lucru. În vremuri de libertate, interesul pentru părtășia bisericii a scăzut dramatic. Este greu să te disciplinezi, să fii de fiecare dată la întâlnirile bisericii. Fiecare dintre noi este prins cu problemele vieții. Avem multe justificări. Există și un adevăr că obiceiul de a merge la fiecare întâlnire produce un fel de formalism rigid, devii inflexibil și chiar te consideri mai important decât alții care nu participă.

Mersul la adunare poate deveni un obicei plictisitor, dar este necesar. Este o formă de disciplină spirituală. Acolo este locul unde ți se reamintește despre adevărurile bibliei și găsești o comunitate care discută despre Dumnezeu, mântuire, iad, veșnicie etc. Nu se întâmplă acest lucru la birou sau pe şantier, decât ocazional. Tocmai de aceea, adunarea credincioșilor este necesară și importantă. Știu că unii spun că ne putem închina acasă, dar ne închinăm și la biserică cu toții, deci aici avem un alt nivel de părtășie (în trupul lui Hristos). Tinerii evanghelici trebuie să înțeleagă că fără părtășia bisericii este puțin probabil s-o scoată la capăt. Știu că este la modă astăzi să te consideri creștin fără biserică, se te consideri penticostal fără să fi experimentat puterea Duhului Sfânt, însă nu așa a fost la începuturile bisericii, atunci când ucenicilor li s-a dat numele de creștini.

Avem de a face cu un curent de secularizare a creștinismului. În plus, vin mulți predicatori din occident care spun surorilor noastre că nu este important să fie decente, nu este important să poarte capul acoperit etc. Noi nu știm să apreciem pe cei care au curajul să țină mărturia lui Hristos în societate. Ar trebui să apreciem fetele care poartă batic și se îmbracă decent în școli şi în facultăți, sau chiar la locul de muncă. Ar trebui să apreciem pe tinerii care merg regulat la adunare, care își păstrează viața curată. Dar când se predică că aceste lucruri nu sunt decât un formalism, tinerii abia așteaptă. Și care este rezultatul: tineri care vor renunța gradual la părtășie și în cele din urmă vor abandona credința.

Activism cu părtășie minimală. Există frați care sunt activi în evanghelizare sau în diverse activități sociale dar nu au părtășie cu o biserică locală. Bisericile lipsite de viziune devin inactive în timp. Dacă ai o fire activă și înțelegi chemarea de a face ceva, ești tentat să abandonezi restul comunității și să mergi pe cont propriu în lucrare. În comunitățile mari nu se v-a sesiza nimeni de lipsa ta. Însă spiritual te poți pierde. Fiecare lucrător activ trebuie să aibă parte de părtășie și rugăciune colectivă. A fi singuratic nu este o model nou-testamentar, ci mai degrabă acest tip de comportament aparține profetului respins și izolat așa cum se întâmpla în vechiul-testament, acolo unde omul lui Dumnezeu se afla mereu în conflict cu propriului popor. De la un timp vei simți că nu mai aparții aproape deloc comunității în care ai crescut spiritual.

Prea ocupați. Standardul de viață se ridică de la an la an. Viața inspirată după modelul vedetelor de la Hollywood a cuprins inima multor tineri. Facebook-ul este plin de poze în care surorile noastre își etalează coafura, hainele, machiajul etc. Se vede cât de mult tânjesc unele femei după viața din filme. Pe lângă indecența și artificialul lor, unele adaugă și citate sau sfaturi spirituale, la prima vedere pare că au şi ele o misiune pe internet. La nunțile noastre se face multă concurență, sunt multe fițe și se aruncă cu bani. Viața devine o cursă de șobolani pentru a te ridica la un standard pe care creștinii ar trebui să-l condamne, și nicidecum să-l îmbrățișeze. Adoptând un stil de viață fițos, multe familii aleargă mult după bani, de aceea părtășia frățească nu se mai regăsește pe agenda lor încărcată. Bogăția și sărăcia despart oamenii de la părtăşie. Dacă devii bogat nu te vei simți confortabil în rândul celor mai săraci și nici ei nu se vor simți prea bine în prezența ta. Așadar vei avea un motiv în plus să te izolezi sau alții se vor izola de tine din cauza complexului de inferioritate.

Păcatul. Biblia spune că păcatul ne desparte, și practic vorbind fiecare am experimentat acest lucru. Atunci când păcătuim nu mai simțim nevoia de a merge la părtășie. Simțim că e mai bine să fim singuri, că este mai bine să evităm frații, acest lucru te poate motiva să renunți la restul comunității. Este mai sănătos să ne mărturisim şi să mergem mai departe decât să avem un renume intact dar să stăm izolați.

Predicatorii plictisitori. Senzația că nu mai ai ce învăța din predici apare inevitabil de la un timp, mai ales când predicatorii nu se pregătesc şi au aceleași predici de ani de zile. Cred că aici o soluție este implicarea generației tinere în ciuda piedicilor pe care le vor întâmpina. Eu personal îmi aduc aminte de multe ori cum mi-au întors ideile pricipale din predica mea, nu aş vrea să spun din ce motive au făcut-o cei care au urmat după mine, dar uneori trebuie să fii pregătit şi să nu fii prea dezamăgit încât să renunţi. Să ştiţi că este foarte descurajant când te umileşte cineva în faţa unei audienţe numeroase. Ştiu că există mulţi tineri dezamăgiți de calitatea predicilor celor în vârstă, dar dragi tineri, voi v-aţi pregătit să luaţi responsabilitatea predicării? Uneori necesită multă muncă şi rugăciune, şi poate de ce să nu recunoaștem este mai uşor pe facebook, la mall, la sala de culturism, la saună, la un fotbal, la pescuit etc.

Plecatul în străinătate. De când plecatul în străinătate a devenit sport naţional, mulţi evanghelici au ajuns în locuri unde nu există biserici locale evanghelice în limba maternă, ori dacă există în marile oraşe, sunt foarte aglomerate. Aşa că unii s-au dezobișnuit să mai meargă la părtășie. Cunosc destule cazuri de acest fel, avem inclusiv în familie. Poate vă vine greu atunci când veniţi în ţară să mai daţi pe la o biserică evanghelică, însă nu evitați să mergeţi, mai ales că uneori prea puţini vă mai cunosc dar poate vă reaprindeți spiritual şi vă reînnoiți angajamentul de a-L urma pe Domnul Isus.

Inactivitatea generală din biserică şi simțământul inutilității. Un număr mic de oameni slujesc în cadrul părtășiilor locale, asta poate fi şi vina lucrătorilor care ţin prea mult la amvoane şi doresc să controleze totul, însă fiecare tânăr este bine să se pregătească pentru slujire, pentru că Dumnezeu este cel care deschide uşi, în cazul meu s-a întâmplat în exterior, momentan sunt mai mult printre romi. La ei nu există atâtea pretenții, mă simt mai util :).

Boala. Mulți oameni se plâng că nu pot participa la părtășie din cauza unor afecțiuni de sănătate. Şi eu am avut perioadă când m-am simţit destul de rău şi nu aş fi vrut să fiu numit să fac ceva. De aceea, tendinţa mea naturală a fost să mă izolez, dar am depăşit în cele din urmă momentul. Dacă nu te simţi foarte rău şi dacă mai lucrezi în timpul săptămânii, nu încerca să stai duminica acasă, vino la adunare, nu trebuie să stai tot programul la părtăşia bisericii, stai cât poţi apoi te retragi. Bolnav şi izolat ţi se va face şi mai rău. Mi s-a întâmplat atunci când mă simţeam rău să stau lângă un frate foarte palid. La sfârşitul programului am dat mâna cu el şi l-am întrebat cum se simte. Omul şi-a descărcat sufletul, iar la urmă a dat mâna cu mine, mi-a mulţumit că l-am ascultat şi s-a urcat la cineva în maşină. După câteva luni a plecat la Domnul. Exemplul lui m-a încurajat mult, era în vârstă, bolnav şi persecutat oarecum în familie (pentru că era singurul evanghelic din familia lui), şi, nu renunţa să participe la programele bisericii, şi mulţi tineri sănătoşi nu participă la părtăşiile frăţeşti decât ocazional.

Super-spiritualitatea. Au existat şi vor exista curente care susțin că biserica locală este atât de decăzută încât este mai bine să te retragi. Am cunoscut asemenea cazuri. Între penticostali există o mișcare dizidentă care promovează asemenea idei. Personal cred că există tendințe nocive care afectează de multe ori bisericile locale şi nu întotdeauna se i-au măsurile ce se impun, uneori există situații care nu se pot rezolva peste noapte, iar oamenii care doresc să trăiască o viaţă sfântă nu văd nici o ieșire din situația creată decât izolarea lor şi a familiei. În aceste familii se cultivă o critică exagerată la adresa bisericilor locale penticostale sau evanghelice. Şi totuși practica a dovedit în timp că multe familii de acest gen au parte de eșecuri asemănătoare de care au parte şi unele familii din bisericile evanghelice. Acești frați ar putea contribui mai mult cu rugăciuni şi cu mărturia vieților lor decât cu izolare şi critică, care de multe ori se întoarce asupra familiei lor.

Da, părtășiile noastre pot fi plictisitoare, dacă tu şi eu nu ne aducem contribuția la ele, dacă nu ne pregătim pentru părtășie, dacă nu ne rugăm, dacă mergem doar ca spectatori, dacă le vom transforma în locuri de etalare a hainelor, machiajelor, mașinilor sau a talentelor. Dacă fiecare vom merge cu simțământul că Domnul trebuie să fie prezent în mijlocul nostru, fiecare ne vom simți mici, ne vom smeri, ne vom iubi şi vom dori să facem mai mult pentru Împărăția lui Dumnezeu şi pentru aproapele nostru, iar ca rezultat vom avea o răsplată veșnică pentru că am investit în oameni.